ARS AMATORIA
Arta iubirii
de Publius Ovidius Naso
Dacă, romani, cineva nu cunoaște-ale dragostei taine,
Să mă citească; aflând, să se grăbească-a iubi.
Arta, prin vâsle și pânze, corabia poartă pe valuri,
Arta cârmește un car: e-o măiestrie-a iubi.
Viața mă-ndeamnă să scriu;
Cunoscând-o, poetul o cântă;
Versul meu e doar adevăr pentru mine:
Venus, prielnică-mi fii!
Voi, al sfielilor semn, cordeluțe ușoare, departe,
Voi, rochii lungi ce-nveliți pulpele pân’la mijloc:
Îngăduite taine, plăceri neoprite cânta-voi;
Nu veți găsi nici un stih dăunător în poem.
Tânăr ostaș care-acum ai intrat sub stindardul Venerei,
Te străduiește întâi pe-a ta frumoasă să-alegi!
Inima ei să i-o știi câștiga e a doua știință,
Iar o a treia să poți dragostea ei să-ți păstrezi.
Astfel urca-voi, pe câmpul acesta voi trece cu carul,
Ca să ating în curând ținta ce-n minte mi-am pus.
Cât nu te leagă nimic, nimerit e s-alegi pe aceea
Căreia tu să-i șoptești: „Singura tu mi-ești pe plac!”
Află că nu din văzduh o să-ți pice-nainte aleasa:
Iscoditorii tăi ochi, doar, vor putea-o găsi,
Știe pe unde să-ntindă rețeaua la cerbi vânătorul,
Știe și unde, prin văi, aprigi mistreți se ascund.
Crângul cunosc păsărarii, iar cel care undița-aruncă,
Apele ce tăinuiesc peștii ce-noată prin val.
Astfel și tu care cauți prilej pentru-o dragoste lungă,
Află întâi, în oraș, fetele unde se strâng.
Nu-ți cer să-ți cauți spre zări, cu corabia, noua iubire,
Ca străbătând un drum lung să o găsești peste mări:
Dacă Perseu a adus pe-Andromeda din negrele Indii,
Iar frigianul păstor1soața și-a luat de la greci,
Singura Roma-ți va da frumuseți așa mândre și multe,
Că vei gândi cum s-au strâns toate din lume aici.
Rostul e-acum să vorbesc de mijloacele cele mai bune
Care pe-aleasa-ți o fac să te iubească și ea.
Tineri din țările toate, ascultați cu băgare de seamă
Să vă pot spune ușor cele ce-am făgăduit.
Încredințează-te bine dintâi că nu este femeie
Să nu o poți cuceri; apoi întinde-al tău laț.
Pasărea-n crâng va tăcea primăvara, și greierul vara.
Câinii vor da înapoi, iepuri văzând pe Menal.
Când ispitită de-un tânăr femeia-și va-ntoarce privirea
N-o crede când spune nu, ea doar așteaptă s-o rogi.
Venus îi place și ei, cum îți place și ție:
Bărbatul iubește deschis, ea însă mai pe ascuns.
Dacă n-ar face bărbații un pas spre femei înainte,
Ele, copleșite curând, s-ar îndrepta către ei.
Tineri romani, vă îndemn să-nvățați și vorbirea frumoasă,
Nu doar să știți apăra pe un pârât temător.
Înduioșa-veți poporul, pe judecătorii cei aspri,
Pe senatorii-nțelepți, pe-a voastre mândre-n sfârșit.
Când e prilejul arată-ți, și nu orișicând, iscusința;
Vorbe ce pot supăra nu folosi prin scrisori!
Stăruie deci și cu vremea o-ndupleci și pe Penelope;
Chiar și Pergamul căzu, cât de târziu, dar căzu.
Trupul să-ți fie curat, ars de soare pe Câmpul lui Marte,
Toga în alb nepătat cadă pe el fără greș.
Limba să-ți fie de-un roș purpuriu și pe dinți să n-ai piatră,
Nici în picioare să-ncalți niște sandale prea largi.
Nu fi cu părul pe creștet zbârlit și cu barba-ncâlcită,
Ci să arate c-au fost tunse de om priceput.
Ungiile bine tăiate, frumos curățate să fie;
Nu lăsa fire de păr să ți se vadă din nări;
Nici să se simtă miros neplăcut în a ta răsuflare,
Nici-să-amintească pe-acel ce îl răspândește un țap.
Să arăți c-o iubești și de rana din piept să te vaieți,
Pentru a o-ncredința, toată silința să-ți dai.
Să izbutești nu e greu: își închipuie oricare că place;
Oricăt de nefrumoase ar fi, atrăgătoare se cred.
Chiar și acel prefăcut se întâmplă ades să iubească
Și-nchipuirea ades se-nfiripează firesc.
Tinere fete, o! fiți iertătoare de-aceea cu dânșii.
Ce care-ntâi se prefac au să sfârșească iubind.
Prin măguliri iscusite să cauți în suflet să-i intri,
se revarsă un râu peste înaltul său mal.
Laudă-i fără sfială și fața ei dalbă, și părul,
Trandafiriile mâini și piciorușul micuț.
Și pe femeia cinstită o-ncânți, frumusețea de-i lauzi;
Fetele, chiar, își măresc farmecul prin îngrijiri.
Fără sfială să făgăduiești: pe frumoase le-apropii,
Iar de credința taia martor pe oricare zeu.
După cuviință, o fată așteaptă un semn de iubire
Și-i bucuroasă când e de către tânăr făcut.
Mult, o! prea mult se încrede în chipu-i frumos acel tânăr
Care așteaptă ca-ntâi fata să meargă spre el.
Pașii dintâi către fată, bărbatul se cade să-ifacă;
Blând să-i vorbească și ea rugile lui va primi.
Dragostea ei de-o dorești să te rogi;
ea atâta așteaptă.
Istorisește-i cum tu ai început s-o iubești.
Spre eroinele-i dragi mergea Jupiter însuși pe vremuri;
Una nu-l întâmpina, cât era el de măreț.
Totuși de vezi că în inima ei se-ncuibează trufia
Și că-n zadar i-ai vorbit, e de prisos s-o mai rogi.
Multe aleargă spre ce jinduiesc și urăsc ce-au aproape.
De te grăbești mai puțin, nu vei fi supărător.
Nu arăta totdeauna nădejdea că vei cuceri-o:
Cere prieten să-i fii, vei birui mai ușor.
Câte femei n-am văzut amăgite de-asemeni prieteni?
Și până la urmă au fost îndrăgostite de ei!
Îndrăgostitului pală culoare se cere să aibă:
Este al dragostei semn și-al suferințelor lui.
Vrednici de plâns să păreți, dacă vreți să sfârșiți prin izbândă,
Toți să v-arate spunând: „tânărul e-ndrăgostit!”
Îndrăgostiților, vai! de dușmani mai puțin să vă temeți,
Ci de prieteni mai mult, ca să trăiți liniștiți.
Să te ferești de un frate, de-o rudă, de cei mai de-aproape:
Ei sunt acei ce-ți vor da adevărații fiori.
Gata era să sfârșesc: cum frumoasele-au firi osebite,
Pe fiecare tu după a ei fire s-o iei.
Nu-i bun rodirii oricare pământ: unu-i bun pentru viță,
pentru măslini, altul priește la grâu.
Nu sunt doi oameni la fel: și la chip și la fire aceiași;
Cel înțelept va afla calea să-mpace pe toți.
Astfel și tu să-ți alegi, după vârstă, mijloacele tale;
Căci, de-i bătrână, cu greu cade cerboaiaca-n plasă.
Neștiutoarei de-i pari învățat, ori sfioasei zburdalnic,
De la-nceput ai pierdut toată încrederea lor.
Se înțelege de ce o femeie cu-asemenea temeri
Lasă ades un om bun pentru un altul mai rău.
Iată sfărșii cu o parte-a lucrării, o alta-mi rămâne.
Ancora-aici aruncând, nava să ne-o odihnim.
