Au toate cuplurile probleme?
De ce oamenii ironizează cuplurile care cred că împreună „vor fi în paradis?”
Fiindcă în cuplu apar sigur probleme. În toate cuplurile.
Dar cuplurile autentice rezolvă problemele și ele, practic nu mai există, iar alte cuplurile nefuncționale nu le rezolvă, ba chiar le amplifică și binențeles, lucrurile se blochează.
Cum rezolvăm problemele?
Soluția de bază este trezirea interioară și iubirea, pentru că „dreptatea fără iubire este cruzime”. Astfel orice situație este înțeleasă, asumată așa cum trebuie și rezolvată.
De ce apar probleme în cuplu?
Fiindcă este absolut necesar.
Cum așa? !
Ar spune cineva :
„ Eu speram ca în cuplul pe care îl visez să am o relație minunată, cu mult „roz”, cu bună înțelegere și iubire. Nu poate exista o astfel de relație?
Ba, mai mult, oare dacă ne certăm înseamnă că nu avem relația care ar trebui să o avem?”
Nici vorbă să putem spune asa ceva.
Este inevitabil să apară discuții tocmai fiindcă suntem diferiți iar apropierea generată de iubire ne va face să sesizăm mai acut și aceste diferențe.
Dar, fiindcă dacă iubirea este mare atunci imposibilul devine posibil, putem și trebuie să rezolvăm problemele, să ne adaptăm, să ne adecvăm și să răspundem chemării iubirii.
Astfel, trecând testele relației noi ne schimbăm, ne transformăm, devenim mai puternici și mai buni.
Dacă nu rezolvăm cum trebuie testele relatiei, dacă le întoarcem spatele sau spunem că nu contează o să fie tot mai greu, cuplul se plafonează, iubirea pălește și noi, personal, încasăm un insucces la un test al vieții care produce o contracție a conștiinței și plafonare.
Unii oameni continua asa toată viața, alții trăiesc experiența despărțirii, cu zbuciumul care ar putea să îi îndrepte spre soluția:
„Când pierzi, nu pierde lecția”.
Discuții sau certuri?
Sigur, am putea să nu avem discuții pe care să le numim certuri fiindcă deja o ceartă este o acțiune dizarmonioasă, în care cei doi, de obicei, uită de profunzimea iubirii și pentru un timp nu mai sunt doi iubiți ci doi participanți la o dezbatere sau, chiar, doi inamici.
Merită să rezolvăm certurile făcând cele mai mari eforturi, fără să părăsim efortul de a fi corect și de a găsi o soluție orice ar fi fiindcă în final fructele vor fi dulci iar relația va tinde către o nouă etapă, superioară.
Principalele obstacole
în direcția rezolvării problemelor în cuplu sunt:
– egoismul mai mult sau mai puțin rafinat
– frica de a ne recunoaște limitele și
– fricam pur si simplu
– limitele însele
– autoindulgența
– lipsa de respect
– lipsa de agerime interioară în a recunoaște ce este corect și ce nu este corect
– refuzul de a onora investitura.
Egoismul ne spune
„de ce să mă schimb? De ce să renunț la confortul meu sau la ce îmi place mie? Să renunțe el/ea! Oricum, eu am valoare și ar trebui să recunoască asta și să aibă atenție și dăruire mai mare!”
Frica de a ne recunoaște greșelile se petrece, uneori, chiar la oameni care sunt critici aspri ai altor persoane, fiindcă le este frică să recunoască la ei înșiși ceea ce disprețuiesc atât de mult la alții. Dar trebuie și nu se petrece nimic rău dacă facem asta. Doar lucruri bune.
Luciditatea interioară de a recunoaște ce este nedrept este însă ceva ce nu se obține ușor dacă nu o avem. Se formează în ani de transformare și aderare la valori autentice. Dar transformarea este posibilă.
Este necesar ca fiecare să își onoreze investitura, pentru că a fi iubit sau iubită este ca un rol sacru pe care putem să îl onorăm sau – desigur, în acest caz iubitul sau bărbatul.
Fiecare trebuie să fie autentic și să acționeze cu iubire, fiindcă altfel va pierde, în cele din urmă, iubirea celuilalt.
Totuși propria noastră iubire nu e în mâna egoului, nu o putem face noi, putem doar să creeăm condițiile ca ea să fie posibilă.
De exemplu, a atrage atenția pe cât posibil frumos de către femeie bărbatului asupra a ceea ce poate împlini sufletul feminin chiar este o formă de cunoaștere prețioasă pentru el.
Respectul
Desigur femeia nu trebuie să se lase umilită, nevalorizată, neprețuită. Și nici bărbatul.
Da, dacă ea constată că ceea ce pare la început este nevalorizare, devine mai încolo evident că este indiferență sau poate chiar neprețuire – desigur, chiar și dacă îl iubește mult, e necesar să se distanțeze pentru că nu merită, ba chiar nu are voie să permită ca cineva să își bată joc de ceea ce reprezintă sau ar putea reprezenta pentru celălalt – eternul feminin.
Dar evaluarea aceasta trebuie să se realizeze cu prudență, pe de o parte fiindca „dreptatea fără iubire este cruzime” și pe de altă parte fiindcă e ușor să greșim, este uzual sau chiar banal să greșim.
Unde putem vedea ego-ul sau identificarea cu ego-ul în discuțiile sau certurile în cuplu?
În a judeca,
a pretinde,
a iniția tu teste în cuplu pentru celălalt
în a nu-ți păsa
în a ne raporta la celălalt ca la un inamic
în a căuta să avem dreptate indiferent dacă acest lucru este real sau nu.
Iubirea nu pretinde, nu cere, nu obligă.
Este posibil să iubim o persoană care chiar nu manifestă aparent deloc calitățile pe care le așteptăm, poate fi chiar o persoană cu un anumit handicap, dar totusi să vedem în ea o ființă divină și să ne fie dragă. Desigur, am vrea să aibă anumite calități chiar și atunci, dar iubirea nu alege, ea nu este în mâna ego-ului, nu testează, nu pretinde.
Dacă un bărbat nu manifestă cu adevărat eternul masculin și nu își onorează investitura, dacă femeia îl iubește, nu pretinde ci caută să îl ajute cu drag din răsputeri… sau pleacă.
În cuplu… nu judecăm și nu pretindem!
Ce putem, totuși cere în cuplu?
Putem spune ce ne-ar plăcea, putem și cere însă doar ceea ce este necesar pentru orice ființă într-o relație cu altă ființă – respect, autentic, nonviolență, corectitudine.
Altfel, nu se vine cu o „listă de cerințe ce trebuie livrate ”. Dacă ajungem să comunicăm anumite dorințe care n-ar face plăcere și ele nu sunt împlinite putem continua sau putem pleca dacă nu simțim că este relația potrivită pentru noi, dar nu putem pretinde.
Si, mai ales, nu putem cere celuilalt ceea ce el nu poate (încă) da (dar ar fi corect și necesar să facă aceasta).
Putem pleca, însă, dacă iubirea ne spune că totuși, nu este cazul să mai continuăm.
Exemple
Știu pe cineva care i-a spus iubitului că nu pot continua decât dacă fac amor cel puțin o dată pe zi. Ba chiar aceasta a fost o condiție pentru căsătorie, iar el a făcut greseala să spună da. Chiar dacă ar fi pretins doar o dată pe lună, pretenția fisura și împingea „mai încolo iubirea”.
Oricum au divorțat, dar nu pentru că nu a respectat condiția, ci fiindcă nu era iubire.
O altă fată a aflat că există tehnici de mărire a lingamului și i-a spus iubitului că daca nu face eforturi să mai „câștige” cel puțin 3 cm nu vor continua mai departe.
Poate că acei centimetri erau o necesitate – cred că da – dar pretenția strică iubirea.
În anumite condiții, cu iubire si atenție față de celălalt ar fi putut atrage atenția asupra unei posibilități de îmbunătățire, dar pretenția „sună prost”, chiar dacă un bărbat ar trebui să faca eforturi în direcția respectivă daca poate și e necesar.
A pretinde mai înseamnă să manifești si indiferența.
În sensul că „daca nu livrezi, asta e, eu am altă treabă”.
Sau „Noi nu ne vom întâlni decât dacă avem cearceafuri de mătase. De ce? Fiindcă valorez mult”.
Soluții:
A. Ce facem înainte de a începe discuția?
(dacă avem posibilitatea, desigur)
Urmărim să ne clarificăm ideile și să verificăm dacă nu cumva ceea ce vrem să facem nu cumva nu este decât un reflex a ego-lui de avea conforit sau de a fi lucrurile cum vrem noi indiferent dacă este corect, bine sau cu iubire.
Urmărim să ne obiectivăm să curățăm argumentele ce le vom folosi de neclarități si ego și în final supunem totul verificării de a „avea dreptate dar cu iubire”.
Putem cere ajutorul unei persoane pricepute în această direcție sau ne putem chiar ruga sau putem face meditație, un tapas pentru a susține viitoare discuție pentru ca ea să ducă la un rezultat benefic, pentru a susține, în final iubirea.
Pentru a începe discuția căutăm o ocazie în care ființa dragă poate să se simtă confortabil, fără să fie pe grabă, să fie liniște și să nu fim deranjați.
B. În timpul discuției
Ce să nu facem în timpul discuției:
să nu părăsim discuția fără a rezolva cumva,
să nu manifestăm lașitate.
fără adversitate, uitând cine este în fața noastră,
să nu acționăm pe principiul „E clar, vorbim degeaba, nu ai cum să mă înețlegi” fiindcă induce dispret si separare,
să nu realizăm discuția în timpul perioadei nefaste de lună plină,
să acționăm fără gelozie, răutate, egoism, reavoință, să ne stăpânim emoțiile inferioare din răsputeri, fiindcă ele pot face muult rău nouă și discuției și cuplului, în final.
Ce facem în timpul discuției?
Să ne raportăm întâi la sacru și chiar la Dumnezeu.
Ne distanțăm față de probleme, urmărind să le observăm în ansamblu pentru a avea „helicopter view” și, în felul acesta o perspectivă mai corectă asupra problemelor
E necesar să fim empatici și totodată să ne punem în „pantofii celuilalt”, adică urmărim să evaluăm situația și din perspectiva în care am fi în locul celuilalt.
Să fim corecți și să acționăm cu inteligență, discernământ și dreptate.
Un rău nu se rezolvă cu un alt rău.
Să ne facem, în primu rând „mea culpa” rezolvând problemele generate de noi și abia apoi să reproșăm celuilalt ceea ce el poate a gresit.
Să acționăm dacă este posibil armonios, fără să ridicăm tonul.
Dintre ton și corectitudine primează, însă, corectitudinea. Adică dacă tonul este nepotriivit dar suntem corecti este mult mai bine decât dacă tonul este armonios dar nu suntem corecți.
Tonul armonios este un lux dar corectitdinea este ceva ce este neapărat necesar,
Să ne aducem aminte că nu avem în față un inamic, ci persoana pe care o iubim și că ne pasă dacă ea suferă.
Să acționăm cu iubire, deoarece dacă avem o excepțională dreptate dar rănim foarte mult persoana iubita vom avea o victorie „a la Pirrus” adică vom învinge dar pierderile vor fi atât de mari încât am fi preferat să fim învinși numai să nu pierdem iubirea.
Dar mai bine este să înțelegem și să simțim cu nu este necear să învingem fiindcă nu avem în față un inamic ci ființa iubita.
Să fim toleranți deoarece – cât timp suntem oameni avem limitări atât noi cât și cealaltă persoană.
Să evităm o discuție ce dă semne că cere prea mult celuilalt și acesta nu poate face față deocamdată discuției, în favoarea unui plan de a relua discuția, parțial sau total, atunci când persoana va fi mai pregătită. Sau să renunțăm complet dacă ne dăm seam că, deși o iubim, nu va putea transcende respecitva problemă, dar noi o putem accepta astfel, poate chiar toată viața.
În principiu – să nu renunțăm la valori esențiale, fundamentale, spirituale sau de suflet în special dacă acestea ne privesc pe noi înșine. Ideal ar fi să avem același valori, să căutăm să discutăm asta dar dacă nu este posibil dar iubim și nu este o contradicție flagrantă, putem alege să ne păstrăm valorile personale, oferind ființei dragi liberatea de a-și alege și ea propriile valori.
Să nu renunțăm la iubire doar fiindcă este greu. Putem renunța doar fiindcă este imposbil au fiindcă ar însemna să impunem ceva celuilalat, ceea ce nu este în regulă.
Să aplicam regula „nu există limită de suportabilitate”; adică, indiferent de cât de mare pare tensiunea interioară, să nu abandonăm stăpânirea de sine și corectitudinea sufletească, să nu cedăm tentației de a acționa impulsiv, deoarece Adya Tantra precizeză că acea limită la care renunțăm nu este reală și renunțarea nu este decât este o autoindulgență;
Smerenia reală – Vinaya Mudra – și care este de fapt firească atunci când iubim.
Detașarea în acțiune, chiar în timpul discuțiilor.
Să dăm atenție mai mult conținutului decât formei discuției; datorită tensiunii uneori oamenii folosesc tonuri deranjante și pentru mulți aceasta este ocazia perfectă de a acționa în mod laș, ignorând conținutul și problemele care există sub justificarea că tonul folosit nu a fost „plăcut”
Să fim pregătiți oricând să renunțăm la perspectiva noastră dacă descoperim că, totuși, nu avem dreptate.
Să nu ne acceptăm micimi interioare, „lasă că merge și-așa” fiindcă „așa vreau eu” și altele asemenea.
Chiar dacă avem dreptate să fim pregătiți ca, uneori, să renunțăm la ea pentru un timp, dacă persoana iubită are probleme în a accepta, pentru moment, dreptatea noastră, pentru că în iubire o victorie nu folosește la nimic dacă este o victorie „a la Pirrus”.
Să acționăm cu iubire și nonviolență sufletească; s-ar putea ca persoana cealaltă să ne accepte fulgerător, indiferent dacă avem dreptate sau nu și cu atât mai repede dacă avem dreptate;
Dacă lucrurile sunt foarte intense și grave, să fim pregătiți să renunțăm la relație dacă ea nu mai este autentică; pentru aceasta trebuie să ne comportăm cu o atenție perfectă pentru a nu greși nimic, să reparăm tot ce se poate, să ne cerm scuze pentru greșei și dacă relația dispare, să fim cât mai siguri că am făcut tot ce se putea.
Dacă nu iubim, putem pleca de la început.
Ce facem după o ceartă sau o discuție în contradictoriu?
Urmărim să terminăm cu iubire, verificăm dacă sunt lucuri importante pe care le aavem de spu și încă nu le-am spus și care , dacă nu sunt spuse, ar putea să fie înțeleșe greșit.
. Aceasta fiindcă este posibil să fie ultima oară când vorbim de aceste subiecte și dacă un o facem, în urma noastră celaltă persoană va reflecta singură și s-ar putea să urmărească să își formeze un sistem în care noi am greșit și ea nu, fără a putea să contraargumentam fiindcă nu ne mai întreabă nimeni care este părerea nostră.
Putem realiza tehnica secretă a iertării sau Hoopono-pono.
Putem să ne asumăm un tapas direcționat către o rezolvare autentică a problemelor din cuplu; această rezolvare poate fi chiar și despărțirea, de aceea trebuie să fim pregătiți pentru orice soluție, nu pentru soluția pe care o dorim; acest tapas poate fi realizat de ambii iubiți, dacă amândoi doresc.
Putem recontacta cu smerenie persoana sau putem reîncepe discutia, cu condiția de a o face cu smerenie si de a avea ceva cu adevărat de spus. Fie și numai faptul că, poate, pentru noi este mai imporant că iubim decât a avea dreptate.
Când trebuie să plecăm?
Dacă ne dăm seama că noi nu iubim sau când ne dăm seama că cealaltă persoană nu ne iubeste.
Nu este nimeni vinovat direct pentru că nu iubește și nu putem pretinde asta, putem doar să constatăm.
Să evaluăm cu prudență situația din perspectiva iubirii iar dacă devine foarte clar că ceva nu e în regulă – ex: Indiferență, manipulare, dispreț, reavoință, preferință sau chiar dependență de sex împreună cu o iubire mica sau chiar anemică – să atragem atenția cu smerenie și iubire asupra respectivelor probleme și dacă în pofida oricăror eforturi din partea noastră, adică după ce „ne-am facut partea” – nu se schimbă nimic, ne retragem cu demnitate și fără regrete fiindcă „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”.
Dar numai după ce ne-am facut partea noastră, care înseamnă să facem tot ce ne stă în putință și este permis. Și nu mai dacă iubim.
Desigur, ne putem întâlni cu situația în care avem impresia că celaltă persoană nu ne prețuiește.
Dacă ne este clar că așa este, putem continua, dar
dacă este evident că persoana nu poate vedea o ființă divină în noi,
trebuie să ne oprim.
Putem continua ca si colaboratpri dar nu ca iubiți !
Să evaluăm cu prudență situația din perspectiva iubirii iar dacă devine foarte clar că ceva nu e în regulă – ex: Indiferență, manipulare, dispreț, reavoință, preferință sau chiar dependență de sex împreună cu o iubire mica sau chiar anemică – să atragem atenția cu smerenie și iubire asupra respectivelor probleme și dacă în pofida oricăror eforturi din partea noastră, adică după ce „ne-am facut partea” – nu se schimbă nimic, ne retragem cu demnitate și fără regrete fiindcă „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”.
Dar numai după ce ne-am facut partea noastră, care înseamnă să facem tot ce ne stă în putință și este permis. Și nu mai dacă iubim.
Dacă nu iubim, putem pleca de la început.
Acharya Leonard
